Am asteptat sa scriu postul asta si dupa banchetul altor clase de a 12-a. Pentru a nu vorbi in gol. Pentru a vedea daca si voi, ceilalti, simtiti la fel.
Va spun sincer ca nu am fost niciodata emotionat pana acum cand am scris vreun post pe blogul asta. Acum, cand vreau sa scriu despre acesti ani de liceu, ma cuprind stari inrudite cu melancolia. Cu dorul, cu dorinta de a mai fi o data acolo, de a mai face o data aceleasi lucruri. Atatea si atatea imagini mi se plimba, trecand atat de repede precum au trecut si atunci. De foarte putine ori m-am oprit. Am mers inainte, am lasat timpul sa le duca pe toate. Cele rele, cele bune, asemenea. Aer in piept si putin repaos nu prea am facut. Oare sa regret? Nu stiu.
Prea multa ratiune ar fi impiedicat spiritul adolescentin. M-ar fi transformat in cineva care acum nu mai era capabil sa aiba si unele regrete, dar, de asemenea, si unele zambete. Si vreau sa cred ca sunt mai multe zambete.
Banchetul pe care l-am facut mi-a aratat o imagine distincta a clasei fata de cum am vazut-o atatia ani. Departe de mine sa imi indragesc colegii. Dar mi-as dori repetarea celor patru ani. Cu tot cu ei, cu tot cu sentimentele pe care le-am simtit pentru ei. Le multumesc ca m-au ajutat sa evoluez si sa fiu altfel decat ei. Poate neavand o imagine a lor, nu puteam sa ma feresc niciodata de ea. Daca am evoluat cum trebuie, ramane de vazut.
Fiecare dintre noi si-a luat bagajul de cunostinte, de sentimente, de trairi din liceu. Ma intrebam inainte de ce toti vorbesc atat despre "liceu". Acum inteleg de ce.
Dincolo de profii incompetenti, inapti, idioti, inchisi, inchistati, materialisti, betivi, mustaciosi, ciocosi, dincolo de colegii pupincuristi, tocilari, mediocri, dincolo de liceul ce sta oricand sa cada, raman amintirile placute. Pe toti cei enumerati mai sus ii voi uita. Imi voi aduce aminte, insa, de cei cu care m-am simtit bine. De cei care m-au facut sa zambesc sau pe care, voit sau fara sa vreau, i-am facut sa zambeasca. Imi voi aduce aminte de clipele in care mai liber de atat nu se putea. De clipele de fara de griji, de clipele in care am simtit ca ma voi prabusi si, mai ales, de clipele in care m-am ridicat.
Si o simt atat de bine acum, cand se apropie finalul. Nu mai simt liceul acum. Deja gandul e in alte parti. Admitere, bac... toti ne gandim in fiecare secunda la asta. Si cred ca fiecare dintre noi ii invidiem pe boracii atat de idioti ce nu stiu sa aprecieze ce au. Asa cum nici noi nu am apreciat la randul nostru... fiti mai linistiti, relaxati-va. Liceul nu e scoala!
Acum, finalul e aproape... Spectacolul trebuie sa continue. Cu, sau, sa speram, fara noi, el va continua. Noi vom pleca in diferite zari. Insa un simplu gand ne va duce spre un singur loc, unindu-ne, din nou si pentru totdeauna: Liceul.
p.s.: nu mai recitesc postul. imi pare rau daca sunt greseli de ortografie, de gramatica sau de orice alta natura. am scris cum mi-a venit, ce mi-a venit, si cred ca fiecare din voi, elevi "terminali" ai bratianului, sunteti de acord cu mine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
o batista?:(
o sa postez si eu ceva pe tema asta, daca imi permiti draga bogdan
Niciodata nu invatam sa apreciem ceva pana nu il pierdem...
sunt mandru de tine bog;)te a inspirat ceva din discutiile noastre sper:)) bravo te salut prietenul tau de familie:)) mihai
eu una..nu am crezut niciodata ca o sa zic ca imi va fi dor de liceu..de colegii pe care poate nu i-am inghitit si mai ales pe pupincuristii clasei..acum ca aproape a trecut bacul..am citit postul tau..si ma gandesc..abia acum imi dau seama ca liceul a trecut...si nu mai vine..nici daca pic bacu` nu`l mai am. si incepe sa imi para rau ca nu am apreciat mai mult momentele din liceu si distractia din liceu.
Mie liceul mi s-a parut o perioada moarta. A fost amuzant si dragut si eram mult mai stresless decat sunt acum,but that's it.
Trimiteți un comentariu